4 6.10.19 Banda Roșie http://www.bandarosie.ro/2019/10/patagonia-el-chalten-fitz-roy-cerro-torre.html

Patagonia, prima parte: El Chalten, la poalele Fitz Roy și Cerro Torre (mai 2019)



Și iată că veni și ziua cea mare – excursia la capătul lumii sau, cum ar zice unii, la „mama mirării”, în Patagonia. Prognozele arătau că iarna începe să se așterne în acele locuri, însă cu un pic de strângere de inimă eram destul de pregătiți pentru marea escapadă.

Cerro Torre ne cheamă să ne apropiem
Text: Claudia
Foto: Toți participanții (Claudia, Adi, Alex)

Ne pregătisem toate lucrurile parcurgând de mai multe ori necesarul trecut minuțios pe o listă. Mulțumiri lui Dinu și Marlene pentru că ne-au împărtășit lista lor, ne-a fost de mare ajutor.
Rucsacii erau pregătiți, iar noi mulțumiți că ne-au încăput toate lucrurile, strategic împărțite în funcție de drumul pe care urma să îl parcurgem.

A încăput și ceva mâncare. Am descoperit mâncarea gătită și deshidratată acasă. Este foarte ușoară ca greutate și compactă, singurul inconvenient este că ai nevoie de un deshidrator. Practic se poate deshidrata orice fel de mâncare gătită, iar pentru a se consuma doar se pun la fiert în apă cât să acopere alimentele, se dă un clocot, apoi se stinge focul și se mai lasă câteva minute – et voilà: mâncarea e gata. Simplu, ușor și eficient. Pentru interesați, mai multe detalii aici: Backpacking chef sau pe grupul de Facebook Dehydrating backpacking food.

Ca medicamente am pus doar strictul necesar, dar atunci când mergi cu un doctor în excursie nu îți prea bați capul. Înainte de a face bagajul, Adi mă întreabă ce medicamente luam cu noi, iar eu i-am răspuns foarte serios: “Cărbune activ și ulei de Tea Tree”. Lăsând gluma la o parte, Regina Maria oferă niște sugestii foarte bune pentru trusa de medicamente pentru vacanță și pregatirea de vacanță.

Uitându-ne la rucsacii aliniați ca soldățeii gata de atac, ne-am dat seama că se vor murdări sau poate chiar distruge la transportul cu avionul, de la hăndrălitul de la o escală la alta, așa că Adi caută câteva sugestii pe Google (this life savior) și ce să vezi? Chiar există la Decathlon huse de protecție rucsaci pentru transportul cu avionul – super invenție. Le-am cumpărat pe ultimele trei.

Soldățeii înveliți

Luăm taxiul spre aeroport și șoferul ne întrebă unde mergem, pentru a face un pic de conversație să mai treacă timpul. Pentru a nu intra în detalii, inițial i-am zis doar de prima escală: Munich, Germania. Dar apoi am adăugat: mergem in Patagonia. După un moment de liniște în care șoferului parcă nu-i venea să creadă, zise: cum în Patagonia, vă bateți joc de mine? După un scurt dialog l-am convins că într-adevăr acolo era destinația noastră finală. El ne-a povestit că Du-te în Patagonia! sau Mă duc în Patagonia! e un fel de jargon popular pentru a arăta supărarea, plictisul sau uneori o înjurătură elegantă.

Traseul aviatic: Cluj-Napoca – Munich – Londra – Sao Paolo – Buenos Aires – El Calafate.

Trecem peste detaliile vizitării junglei urbane din Sao Paolo și Buenos Aires pentru că nu fac scopul blogului, dar ca idee Buenos Aires merită vizitat fiind similar unei capitale europene, iar experiența culturii braziliene e foarte interesantă. Asta cât am putut noi să vedem în scurta ședere.

Bun venit în Patagonia!

Ajungem în aeroportul din El Calafate entuziasmați și cu o singură dorință: a vizita cât mai mult, dacă tot am plătit ;). Am cerut o ofertă de preț pentru a închiria o mașină pentru trei persoane, două săptămâni. Am obținut un preț destul de bun, dar pentru început nu era foarte eficient, având în plan să mergem câteva zile cu cortul și nu am fi folosit mașina.
Imediat după birourile de închiriat mașini sunt birourile firmelor care oferă transport spre El Calafate (cam oriunde în oraș) aeroportul fiind undeva mai departe în afara orașului (cca 25 km). Luăm bilete dus-întors (30 lei/persoană), economisind astfel 10 lei/persoană. În Argentina e ușor de făcut transformarea, 10 ARS = 1 RON. Am aflat că inflația e foarte mare și, chiar dacă pentru noi, turiștii, prețurile sunt foarte accesibile (chiar și pentru noi românii), argentinienii nu o duc deloc bine, economic vorbind. Peste tot, diverse oferte: vrei factură - un preț, fără factură - un preț mai mic; sau plătești cash – un preț, plătești cu cardul - alt preț.

Ajungem în autogară, luăm biletele de autobuz pentru El Chalten. Eu rămân cu bagajele, iar băieții merg în oraș pentru a cumpăra butelii pentru primus și alte mărunțișuri.

Încep să caut cazare, pentru că prognoza se anunță cu ploaie, vânt, lapoviță schimbându-ne planul inițial de a pune cortul. De foarte mare folos ne-au fost punctele de Wi-Fi gratuit în multe din locurile frecventate de turiști (autogări, aeroporturi, restaurante, și pe lângă unele hoteluri). Inițial ne gândeam să cumpărăm o cartelă SIM locală pentru internet, dar nu a mai fost cazul.

Facem o ultimă revizie a bagajelor și ne dăm seama că ne-ar ajuta dacă am lăsa câteva din lucruri nefiindu-ne de folos la munte și ne-ar îngreuna rucsacul.
Mă duc la un ghișeu și întreb dacă nu putem lăsa un bagaj. Îi explic mustăciosului într-o spaniolă improvizată că nu știm exact câte zile vom sta, dar pot să îi plătesc mai multe zile și dacă venim mai repede să îmi returneze din bani. Păru că înțelesese, duc bagajul într-o cameră obscură, plătesc și îl întreb de chitanță, iar el îmi răspunde că doar el e la ghișeu și că ține minte tot. Am strâmbat un pic din nas, schițând ”mda, nu știu ce să zic”, dar asta e, mergem pe încredere. Preț aproximativ 2 lei/zi, deci nu o avere.

Ne urcăm în autobuzul de El Chalten, cursă ce avea să dureze cam trei ore.
Pentru că autobuzul este cea mai la îndemână formă de transport (nu există cale ferată, iar zborurile sunt scumpe), autobuzele tip autocar sunt foarte comode și sunt de două tipuri: cama și semi-cama. În primele, fiind pentru curse mai lungi, scaunele se transformă în paturi (cama es. = pat), călătoria devenind mai comodă decât în avion la business :p

Nu există nicio localitate între El Calafate și El Chalten, dar autocarul face o mică oprire la un băruleț în mijlocul pustietății (pe bune). Ajungem în El Chalten mult după ce se înnoptase și chiar când începuse să plouă.

Pe o strada îngustă și apoi ghidați de GPS pe o cărare improvizată peste deal, ajungem la pensiune.
Intrăm într-o sală de mese puternic luminată. Înăuntru e cald și din primul moment simțim o atmosferă plăcută primitoare, chiar dacă nu ne întâmpină nimeni, fiind doar niște copii care își vedeau de jocul lor gălăgios. Un pic stingheriți, cam uzi și cu noroi pe bocanci, îl rugăm pe unul dintre copii să cheme un adult. Vine un domn relativ tânăr de la bucătărie, se uită la noi, spunem rezervare Booking, el dă afirmativ din cap și ne invită să îl urmăm la recepție. Ne explică că au uitat să închidă rezervările pe Booking, pentru că la ei sezonul turistic s-a încheiat și vor lua o pauza de iarnă, dar ne asigură că nu e nici o problemă și că ne cazează. Ne întreabă dacă plătim cash dolari/pesos sau card: cash e mai ieftin (fără taxe), card plătim prețul întreg. Apoi ne explică câteva reguli de bun simț și ne conduce la cameră.

Suntem în sufletul Patagoniei la pensiunea Alma de Patagonia.

Despachetăm din lucruri și mergem la un bar destul de aproape de pensiune. Savurăm o ciorbă și un pahar de vin, neîndrăznind să facem planul pe următoarele zile, fiind descurajați de vremea care se anunța total neprielnică.

Ne trezim relativ de dimineață, pe la 8, și mergem la micul dejun. Nu înainte de a ne uita pe fereastră și a suspina adânc, văzând ploaia mocănească care te îmbie să mai moțăi un pic în pat.
Micul dejun suficient și variat (fructe, ouă, pâine unsă, cafea, ceva dulce).

Tragem de cafea destul de mult savurând parcă fiecare înghițitură, deși cafea avem și acasă și e mai ieftină. Într-un final, ne facem curaj să ieșim afară și pornim spre cascada Chorrillo Del Salto – Traseul cel mai scurt și ușor din El Chalten, parcă potrivit pentru o astfel de vreme. Nu mai ploua așa tare, un motiv suficient să ieșim din casă. Admirăm căsuțele tipic americane din El Chalten, continuăm pe un tronson scurt comun cu traseul către Laguna de Los Tres, apoi intrăm pe o cărare cu arbuști care încă mai păstrează culorile toamnei, care ne scoate pe un drum pietruit de mașini, în dreapta având râul De las Vueltas. Cu cât ne apropiem de cascadă cu atât se intensifică și ploaia. Ajungând la cascadă nu mai aveam ploaie ci lapoviță. Admirăm cascada doar câteva minute și n-o mai lungim, ne întoarcem repejor înapoi la pensiune.


Un fel de bandă roșie ;-)



Cascada Chorrillo Del Salto

Grăbind pasul înapoi, deja începuse să se depună un strat de zăpadă pe drumul de întoarcere.
Ajungem în cameră ne dăm seama că echipamentul nostru nu e chiar cel mai adecvat pentru așa o vreme. Noroc cu un magazin cu profil montan foarte bine aprovizionat din sat, care ne-a mai venit în ajutor, de unde ne-am cumpărat ceară pentru bocanci și spray de impermeabilizare ca să ne dăm pe gecile Mammut din Gore-TEX.

Colecția toamnă-iarnă

Seara am făcut o plimbare prin sat până la supermarket după o sticlă de vin pentru a ne mai alina dezamăgirea. Stratul de zăpadă așternut era deja considerabil, dar asta nu îi oprea pe localnici să circule cu bicicleta.

Azi dimineață era încă toamnă...
 
A doua zi, același mic dejun lungit la maxim până când ne vine îndrăzneala să ieșim și să facem o drumeție până la Mirador De Los Condores, de unde s-ar putea vedea condorii. Ne amăgim cu câteva poze la niște vârfuri din împrejurimi acoperite cu ceață și urcăm pe o cărare tematică despre condori până în vârf la mirador sau punct de belvedere. Pe vârf începe o ploaie zdravănă însoțită de vânt care parcă ne certă că i-am călcat teritoriul. Eu cu Adi coborâm rapid înapoi la pensiune, Alex alege să meargă și pe celălalt vârf - mirador de Las Aguilas.




După această plimbare din nou dăm iama în magazinul de profil de unde îmi cumpăr o pelerină de ploaie plasticoasă chinezească, iar vânzătoarea mă asigură ca își face treaba. 
Seara ne uităm la vreme și pare să se îmbunătățească suficient pentru a ne da imboldul să ne pregătim să facem un circuit cu cortul.

Drumeția cu cortul
Dis de dimineață după micul dejun, cu primele raze ale soarelui, ne luăm inima în dinți și, cu rucsacii în spate, pornim la drum. Vântul opune ceva rezistență, dar nu ne lăsăm influențați, fiind foarte optimiști că în sfârșit nu mai plouă. Planul este să mergem până la campingul Poincenot. 

Urmăm traseul spre Laguna De Los Tres pe o cărare care părea ruptă din rai. După două zile de stat în casă și privit pe fereastră ce frumos ninge și plouă, parcă descopeream natura pentru prima dată. Stratul de omăt moale, copacii curajoși care încă mai purtau culorile toamnei, razele blânde ale soarelui, ne făceau să trăim într-un basm pe un tărâm fermecat. Totul părea ireal de frumos.



Ajungem la primul punct de belvedere, unde ne oprim pentru a admira valea scăldată de soare cu râul De las Vueltas.




Continuam apoi spre Laguna Capri printr-o pădure unde liniștea este perturbată de o ceată, nu de pițigoi, ci de...papagali.



Ieșim din pădure și vântul și ceața se intensifică dând semne că ar putea să plouă. Dar a fost doar o amăgire cu câțiva stropi de ceață înghețată. Vizibilitatea e relativ redusă la sosirea la miradorul Fitz Roy, ceața și norii învăluie vârfurile înalte din împrejurimi, iar Fitz Roy nu este o excepție.




Ajungem la destinație - campingul Poincenot. Suntem doar noi. Campingul este situat într-o pădure și e destul de mare, dar posibil să fie neîncăpător în plin sezon. Unele locuri de cort sunt marcate cu bucăți de lemne uscate ce formează un zid de protecție împotriva vântului. În camping sunt doua WC-uri, dotate fiecare cu o lopățică în cazul în care pădurea e mai îmbietoare și poți să acoperi „resturile” – frumos, elegant, cât de cât!


Ne alegem două locuri de cort mai la marginea pădurii dar cu „ziduri” anti vânt mai înalte. Mâncăm ceva, după care facem o scurtă plimbare în jurul campingului să luăm apă și să facem câteva poze la apus. Apa este potabilă din oricare din râurile din zonă.




Știind că în Patagonia nu este riscul ca ursul sau alte animale sălbatice să mișune după mâncare, dormim cu alimentele în rucsaci în cort. Ca de dimineață să ne trezim și să constatăm pagubele – am fost atacați de șoricei. Lui Alex i-au ros din folia interioară a cortului dorind să ajungă la un plic de supă din buzunarul interior al cortului, nouă doar ne-au ciupit-o în locul unde era pus rucsacul cu mâncare, dar au devorat o lumânare lăsată afară  și au încercat să ronțăie dopul unei sticle – foamete mare, vine iarna.

Ne trezim dis de dimineață încă pe întuneric pentru a prinde răsăritul la Laguna de Los Tres, la poalele Fitz Roy. Urmează un urcuș foarte dificil din cauza gheții care acoperea toată cărarea de urcare, pe alocuri perechea de colțărei chiar ar fi prins bine. Fiind și abrupt am înaintat destul de greu ratând momentul răsăritului, dar consolându-ne că nu am pierdut nimic, fiind cam înnorat la orizont.



Ajungem la lac – WOW. Măreția lui Fiz Roy ne lăsă fără cuvinte, asta probabil și din cauza efortului susținut până aici. Dar totul a meritat.



Suntem doar noi și o păsărică care zbură direct spre noi când îl văzu pe Adi că își deschise rucsacul pentru a scoate aparatul foto. Îmi și imaginam cum în zbor striga „mâncaaareeeee”, dar, spre dezamăgirea ei, nu aveam nimic de mâncare la noi, nici măcar un baton energetic sau niște semințe.


Suntem fascinați de peisaj. Încercăm să absorbim parcă fiecare colțișor de piatră, stâncă, lac și să le depozităm pe toate în sufletul nostru.
Am sta aici toată ziua, dar frigul și vântul ne zic că ne-a ajuns.






Ajunși înapoi la cort ne hotărâm să ne mutăm corturile în afara pădurii pe zăpadă, considerând că lemnele sunt cuiburi pentru șoareci.


Carancho (Caracara plancus) - Caracara cu creastă

Către seară, după o ploaie scurtă, ne hotărâm să mergem până la punctul de belvedere de unde se poate admira ghețarul Piedras Blancas. A fost un traseu “fulger” ca să putem admira ghețarul cât încă mai era lumină. Traseul e relativ ușor pe curbă de nivel. Nu cred să fi făcut mai mult de 40 de minute. Am deviat la un moment dat de la traseu urmând o cărare falsă care se înfunda, dar am revenit ușor înapoi. Prin pădure am dat peste niște vaci care pășteau în tihnă. Ne-am gândit ce ciudat, mai ales ca erau singure fără îngrijitor și cam departe de civilizație, aflând mai apoi că sunt vaci sălbatice.  Drumul de întoarcere l-am făcut pe întuneric la lumina frontalei.



Zilele au fost foarte scurte în Patagonia la debut de sezon rece, având lumina doar de la 9 dimineață la 6 seara (luna Mai în emisfera sudică fiind echivalentul lunii Noiembrie în emisfera nordică a Pământului).

Noaptea trecu fără nici un incident șoricesc. Dis de dimineață ne bucurăm de priveliște. Fitz Roy se uita la noi din depărtare, iar noi îl admiram în toată splendoarea lui. Ieri puțin a vrut să ne salute fiind cam tot timpul înconjurat de ceață.




Pierdem vremea pe la cort parcă nu ne vine să plecăm e acel moment în care timpul stă în loc sperând ca această clipă să nu se mai termine, dar ne mobilizam strângem cortul facem bagajul suntem gata de plecare spre următorul camping – De Agostini.



Nici nu cred ca au trecut 30 minute de când ne-am pornit și a început să plouă mărunt, mocănește, ploaie ce ne-a însoțit tot drumul. Am și uitat de tot „zen-ul” din campingul Poincenot.


Traseele din parc nu sunt marcate ca la noi, pe copaci sau cu stâlpi din loc în loc, există doar stâlpi indicatori în intersecții, altfel se urmează poteca. Poteca este de-a dreptul bulevard pe traseele principale spre Fitz Roy și Cerro Torre, dar mult mai îngustă pe traseele secundare. Traseul dintre cele două campinguri, pe la Laguna Madre e Hija, este un traseu mai puțin circulat. Am avut noroc ca erau urme în zăpadă și am putut să ne ghidăm după ele căci altfel e foarte ușor să deviezi de la traseu. Aveam track GPS, dar poteca trece prin zone cu lăstăriș, unde GPS-ul dă doar direcția aproximativă.
Luăm apă cam cu un kilometru înainte de a ajunge la camping (la trecerea peste un pârâu de la borna ”Km 8”), știind că nu este izvor în zona campingului.

După cam 4 ore de drum anost prin ploaie, ceață și frig, ajungem la De Agostini. Din nou suntem doar noi. Ne lăsăm rucsacii sub un copac pentru a căuta un loc de cort fără lemne în jur. Găsim un loc potrivit la liziera pădurii. Ridicăm cortul rapid la fix înainte ca ploaia să se întețească bine de tot, am avut un super noroc.


Ne punem mai devreme la somn, căci și așa pe afară nu aveai ce să faci. Pe la o bucată de noapte, Adi se trezește și începe să cotrobăie agresiv prin cort, parcă pierduse ceva super important. Mă dă la o parte, mă împinge – nimic. Bezmetică, înfofolită în sacul de dormit cu bufful pe ochi îl întreb – Ce se întâmplă? El – avem un șoarece în cort. Nu știam dacă e vis sau realitate – Cum avem un șoarece un cort? Adi - păi uite au făcut o gaură în cort și cred că a intrat unul, căci l-am simțit cum a trecut peste mine. Evident dormisem iar cu rucsacul cu mâncare în cort. Iese Adi afară din cort și ia rucsacul cu mâncare să îl agațe în copac. Eu între timp să mă mai uit prin cort. Dau cu frontala pe cort când văd că între foliile cortului era autostrada șoarecilor așa fugeau pe acolo ca într-o dimineață aglomerată spre birou.

Adi găsi un loc relativ ok pentru mâncare și lăsă rucsacul acolo pentru un scurt timp. Revenind la rucsac după câteva minute, deja era un șoarece pe trunchiul copacului atentând la mâncare. Bănuim că e cel care a fost în cort. Schimbă Adi locația mâncării de data asta la un loc sigur și greu de ajuns pentru dușmani. Afară super senin și un vânt neobișnuit de cald. Adi mă cheamă să admir peisajul, eu refuz cuibărindu-mă și mai strașnic în sacul de dormit.

Dis de dimineață înainte de apariția zorilor ne trezim pentru a prinde răsăritul sub Cerro Torre. 
Patagonia ne surprinde din nou cu un peisaj superb. Nu ne mai săturam de admirat când am ajuns în Laguna Torre. Impactul este și mai mare după o zi mohorâtă cu ploaie și ceață.

Încet-încet apar primele raze de soare, luminând cele mai impunătoare vârfuri ale grupului Cerro Torre. Admirăm, fotografiem, reflectăm, repeat.







De la baza lacului urcăm încet, dorind parcă să captăm fiecare detaliu, pe o cărare până la Mirador Maestri. Trăim din nou pe tărâmul fermecat al basmului.









Pe drumul de întoarcere la cort, ce să vezi? Ne întâmpină în cărare simbolul anzilor chilieni (ne aflăm la granița dintre Argentina și Chile) – un huemul în toata splendoarea lui. Rumega calm și ne privea blând. Aici, pentru că nu sunt hărțuite de turiști și vânători, animalele sunt foarte liniștite, aproape prietenoase.






La cort, toate lucrurile noastre erau puse la uscat prin copaci, vorba aia "ca la nebuni". Ne punem să mâncăm ceva când la un moment dat apare un băiat cu un aparat foto. Își montează trepiedul și începe să ne facă poze. Ne-am simțit un pic stingheri, neștiind ce se întâmplă.

După sesiunea foto, domnul respectiv a venit la noi și ne-a zis că el este Miguel ranger al administrației parcului și că am campat ilegal. Da, așa era, corturile erau în afara unei linii imaginare care delimita marginea campingului. Nu am încercat să ne justificăm, noi doar voiam să scăpăm de șoareci, dar fără noroc. Ne-a spus ca am comis o infracțiune, iar dacă toată lumea ar campa așa, zona de campare s-ar extinde până am distruge fauna și flora parcului. Ne iartă de data asta, fiind doar noi în camping. N-am prea înțeles motivul lui, dar am răsuflat ușurați, mulțumindu-i domnului ranger. Ne-a întrebat care este planul pe următoarele zile și ne asigură că la următoarea abatere, oricare ar fi ea, nu vom mai scăpa așa ușor. Apoi, de bucurie că nu ne-a dat amendă, l-am servit cu niște orez cu pește proaspăt gătit – asta înseamnă ospitalitatea românească. A refuzat politicos, probabil ca să nu-l considerăm șpăgar.


Ne strângem lucrurile și pornim înapoi spre civilizație, către El Chalten. Cărarea coboară agale pe malurile râului Fitz Roy. E foarte plăcut, o frumoasă zi de toamnă. Ajungem la Mirador Torre, de unde putem să admirăm cascada Margarita. Ne punem rucsacii jos, ridicăm privirea și suntem plăcuți impresionați să vedem spre orizont toate vârfurile ce ne-au încântat simțurile, acum aranjate ca un puternic zid de apărare.



Rămânem aici o vreme, încercând să ne agățăm de fiecare clipă, scăldați în lumina caldă a apusului.
Ajungem la aceeași pensiune în El Chalten și facem planul pentru următoarele zile. Ne gândim ce-ar fi să mergem până în Ushuaia, dar prețul ridicat pentru biletele de avion și vremea nu tocmai bună ne fac să abandonăm ideea.


Ultima zi în El Chalten
În următoarea zi, eu și Adi facem traseul până la Pliegue Tumbado, iar Alex (acuzând o tendinită ușoară) își închiriază o bicicletă și merge pe malul râului Túnel până la lacul cu același nume.





Traseul până la Pliegue Tumbado e ușor și pitoresc. Pe traseu ne întâlnim cu un vițeluș sălbatic, parcă deranjat că îi calcăm teritoriul.





Deși am pornit pe o frumoasă zi de vară cu soare, sus la punctul de belvedere parcă trecusem în altă dimensiune – teren arid, ceață, frig, vânt puternic și puțină ploaie înghețată. Panta nu a fost abruptă, dar în total am reușit să urcăm cca. 1000 m diferență de nivel. Am zăbovit câteva momente sperând că se va risipi ceața, dar fără noroc. Ne-am imaginat pe unde ar veni vârfurile, am făcut o poză de jurnal și am luat-o înapoi spre sat.





Chiar dacă nu am putut revedea vârfurile cu care ne-am obișnuit am putut admira Anzii și valea râului Las Vueltas în lumina caldă a apusului.





Seara mergem la autogară să cumpărăm biletele pentru următoarea zi spre El Calafate. La pensiune sărbătorim cu o sticlă de vin prima parte a excursiei noastre care tocmai s-a încheiat. Am descoperit vinul Malbec, excelent răsfăț – mmm, bun, bun.


A doua parte, aici: http://www.bandarosie.ro/2019/10/patagonia-road-trip-torres-del-paine-perito-moreno.html


Comentează folosind contul Facebook:

4 comentarii

Pagina de pornire