Traseu: Ohaba-Ponor - Federi - Fundătura Ponorului - Luncile Hobenilor - BR - Ohaba-Ponor
Pentru cea de-a doua zi a weekendului nu am respectat planul pregătit de Lia și Leo, nici măcar nu știu de ce, dar cert e că, în seara precedentă am hotărât să mergem spre Fundătura Ponorului.
Nu aveam cum să nu-mi amintesc de prima vizită acolo, tot cu bicicleta, pe vremea când încă nu mulți știau de acest loc. Apoi am revenit chiar cu amicii amintiți mai sus, într-o vară, așa că acum vom afla cum e și-n plină primăvară.
Mașinile au rămas la asfalt și noi am avut la dispoziție vreo 2 kilometri pentru a ne încălzi mușchii înainte de a ajunge la prima pantă serioasă.
Nu am vrut să urcăm pe drumul clasic, astfel că, foarte curând am constatat că ruta aleasa nu era tocmai potrivită pentru pedalat.
Suntem căliți așa că primele pante nu ne-au impresionat, însă substratul pe care înaintam nu părea să fie foarte promițător.
Locurile prin care am ajuns par să facă parte dintr-un sat adevărat de munte, cu gospădării împrăștiate care pe unde dar cu conexiuni precare între ele, cu localnici prinși cu treburile zilnice și cu priveliști de care noi nu ne-am putut sătura.
Am mai avansat o bucată, dar culmea pe care trebuia să o atingem a rămas la fel de sus și drumul de care, pare că urmează să ne lase cu ochii în soare. În acest punct am decis că nu are nici un sens să continuăm pe el cu bicicletele după noi. La câteva minute distanță, cu puțin noroc, ne-am intersectat cu o localnică care ne-a arătat direcția bună și, după câteva sute de metri, am ieșit la drumul însoțit de BR. Acesta e cu adevărat ciclabil, însă la ultimele gospodării parcă iar am ajuns la o fundătură... dar nu la cea care ne-a momit să venim încoace, aceea fiind încă la câțiva kilometri depărtare.
Culmea dealului a devenit considerabil mai aproape, doar că nici acum nu s-a lasat cucerită prea ușor. Un pic de noroială veritabilă, succedată de niște push bike și în sfârșit am ajuns deasupra satului Federi. Înainte de a coti spre E am admirat Retezatul, Țarcu și toți versanții verzi care se întindeau între noi și crestele înzăpezite.
Nu aveam cum să nu-mi amintesc de prima vizită acolo, tot cu bicicleta, pe vremea când încă nu mulți știau de acest loc. Apoi am revenit chiar cu amicii amintiți mai sus, într-o vară, așa că acum vom afla cum e și-n plină primăvară.
Față-n față cu Retezatul
Mașinile au rămas la asfalt și noi am avut la dispoziție vreo 2 kilometri pentru a ne încălzi mușchii înainte de a ajunge la prima pantă serioasă.
Nu am vrut să urcăm pe drumul clasic, astfel că, foarte curând am constatat că ruta aleasa nu era tocmai potrivită pentru pedalat.
Suntem căliți așa că primele pante nu ne-au impresionat, însă substratul pe care înaintam nu părea să fie foarte promițător.
Locurile prin care am ajuns par să facă parte dintr-un sat adevărat de munte, cu gospădării împrăștiate care pe unde dar cu conexiuni precare între ele, cu localnici prinși cu treburile zilnice și cu priveliști de care noi nu ne-am putut sătura.
Am mai avansat o bucată, dar culmea pe care trebuia să o atingem a rămas la fel de sus și drumul de care, pare că urmează să ne lase cu ochii în soare. În acest punct am decis că nu are nici un sens să continuăm pe el cu bicicletele după noi. La câteva minute distanță, cu puțin noroc, ne-am intersectat cu o localnică care ne-a arătat direcția bună și, după câteva sute de metri, am ieșit la drumul însoțit de BR. Acesta e cu adevărat ciclabil, însă la ultimele gospodării parcă iar am ajuns la o fundătură... dar nu la cea care ne-a momit să venim încoace, aceea fiind încă la câțiva kilometri depărtare.
Culmea dealului a devenit considerabil mai aproape, doar că nici acum nu s-a lasat cucerită prea ușor. Un pic de noroială veritabilă, succedată de niște push bike și în sfârșit am ajuns deasupra satului Federi. Înainte de a coti spre E am admirat Retezatul, Țarcu și toți versanții verzi care se întindeau între noi și crestele înzăpezite.
În aceeași notă, adică pe un drum cândva de care, condimentat din plin cu pietre, am continuat spre dealul Padeș minunându-ne la casele situate pe aici, cândva pline de viață...
Ultimul segment spre Fundătura Ponorului, l-am parcurs pe "drumul principal" așa că am avut ceva mai mult spor.
Pauza de prânz am făcut-o lângă unul din sălașele de la intrarea în Fundătura Ponorului, iar apoi am revenit la drumul mare și am coborât prin Luncile Hobenilor, pe lângă fosta carieră de bauxită, înapoi în Federi, de această dată fără nici o peripeție căci ruta aleasă a fost numai bună de bicicletă.
Pauza de prânz am făcut-o lângă unul din sălașele de la intrarea în Fundătura Ponorului, iar apoi am revenit la drumul mare și am coborât prin Luncile Hobenilor, pe lângă fosta carieră de bauxită, înapoi în Federi, de această dată fără nici o peripeție căci ruta aleasă a fost numai bună de bicicletă.
Cu caii la adăpat
La o poveste într-un colț de rai din Federi
Troiță specifică zonei
Scrutând zările
Înapoi de la izvor
Pentru câțiva zeci de metri drumul ne dă speranțe
Păpădii
Colț de Federi
Localnica cu indicații prețioase
Au înnebunit cireșii
Aproape contopite cu natura
Drum roșu
Așa să fie-n rai?!
Căldarea și vârful Lazărului, Retezat
După puțină terapie cu noroi
Undeva pe dealul Padeș
Încă un an peste sălașele de aici
Fundătura Ponorului așteptând primăvara
Privire spre Retezat și Țarcu
La vale pe Luncile Hobenilor
Roșu și verde crud
Niciun comentariu
Trimiteți un comentariu